Vreau sa fiu… ianuarie 20, 2009

De curand am vazut un film foarte interesant (“What dreams may come” – “Ce pot deveni visele”), desi cam fantezist si irealist. Una din ideile in acest film mi-a captat atentia si m-a determinat sa ma gandesc la un lucru destul de real din viata noastra de zi cu zi.

Actiunea fimului era plasata undeva dupa moarte, iar personajele care nu erau altele decat persoane trecute din viata se prezentau sub alt aspect decat cel pe care l-au avut in timpul vietii. Aspect determinat de dorinta persoanei respective de a arata sau a fi altfel/altceva decat erau in realitate. Un barbat care in timpul vietii cochetase cu gandul de a fi un profesor influent si respectat avea acum barba alba frumos tunsa si ingrijita, niste ochelari micuti care aparau niste ochi isteti si sclipitori, iar o roba neagra dadea personajului un aer autoritar. Un copil care tot timpul fusese tachinat de tatal sau sa invete bine si sa fie primul la invatatura, sa se maturizeze, avea acum aspectul unui tanar de culoare, matur, frumos… probabil imaginatia si dorinta lui de a fi ca acesta.

Ma gandesc la aceasta situatie pentru viata noastra reala, ca o masca imaginara a ceea ce ne place sau dorim sa vada altii in noi, o pseudo-realitate impletita cu mult idealism. Unuia ii place sa para un tip istet, altul vrea sa para mai credincios decat este, altul se vede doctor renumit sau scriitor important, altul vrea sa para mai smerit decat Hristos… toate acestea fiind crampeie din viata reala, dar impinse la extrem in ireal. Si pentru ca nu suntem noi insine ceea ce ne credem sau ceea ce visam sa fim, acest lucru nu ne dezvolta personalitatea, caracterul, ci ne deformeaza, ne pacaleste.  Si pentru ca “ceea ce facem azi determina ce vom fi maine”, zile si poate ani de minciuna ne acapareaza viata.

Dumnezeu cunoaste fiinta noastra in cele mai amanuntite aspecte ale ei, motiv pentru care El lucreaza si comunica, are tangenta, doar cu persoana noastra reala.  Se identifica cu idealurile si dorintele noastre doar daca acestea sunt dupa criteriile Lui.  Orice depasire a acestei ordini elimina influenta Lui in viata noastra. Dumnezeu lucreaza cu ceea ce suntem, nu cu ceea ce ne-ar placea sa fim sau cu ceea ce ne place sa parem ca suntem. Unicul ideal compatibil cu voia Lui este sa dorim sa fim ca El, pentru ca aceasta nu este imaginatie, ci realitate.

Un exercitiu suficient de greu pentru noi toti este ca in fiecare zi, in orice moment sa ne dezbracam de orice fantezie a lui “mi-ar placea sa fiu” cu realitatea “cine sunt cu adevarat si ce pot fi cu ajutorul lui Dumnezeu?”.

Acest exercitiu s-ar putea sa dezamageasca pe multi. Vom vedea ca nu mai suntem niste oameni importanti si influenti, decat din perspectiva rostului pe care Dumnezeu il are cu noi, ca orice analiza atenta si sincera a propriei persoane ne dezbraca de iluzii si fantezii irealiste.

Dar poate cel mai important lucru, primordial in a-mi da seama cine sunt si ce poate face Dumnezeu cu mine, este sa intreb sincer, ca Saul pe drumul Damascului: “Cine esti Tu, Doamne?” . Multi avem pretentia ca stim raspunsul la aceasta intrebare si insiruim un pomelnic de atribute ale lui Dumnezeu, crezand ca acesta este raspunsul. “Cine esti”, nu “ce fel esti” este intrebarea.

Gandul de a vedea o adunatura de masti, care mai de care mai interesante decat altele, dar moarte si inerte, naste dramatismul a ceea ce am spus mai devreme. O adunatura de fricosi si lasi, carora le e teama sa se arate asa cum sunt. Si este de inteles cata vreme eliminarea mastii e dureroasa si chinuitoare, ca insasi moartea lui Hristos, pentru ca acest exercitiu n-ar fi altceva decat a ne rastigni pe noi insine sau, altfel spus, de a-L lasa pe Dumnezeu sa ne pironeasca spre a muri si a invia intr-o alta fiinta, fara masca, fara prefacatorie, mai sensibili si mai constienti de noi insine si implicit de El.

Hitler din noi ianuarie 15, 2009

Cu cativa ani in urma am citit o carte intitulata “Adevaratul Preot sau Ce ar face Isus in locul meu?”(Ch. M. Sheldon) pe care v-o recomand cu placere daca o mai gasiti. Plecand de la ideea titlului acestei carti, inversand putin directia titlului, eu va propun teza “Ce ai fi facut daca erai in locul lui Hitler?” E adevarat ca aceasta implica un efort mental deosebit. In plus nu veau ca cineva sa creada sau sa isi inchipuie ca incerc sa inventez o noua teologie cu acest subiect. Consider ca fiecare din noi este responsabil inaintea lui Dumnezeu de faptele sale, indiferent daca acestea s-au nascut si s-au format in anumite imprejurari, poate independente de vointa noastra. Dar faptul ca anumite imprejurari pot crea atitudini si fapte (rele) este o realitate.
Adam, de la care mostenim firea tendentios pacatoasa, a luat din fructul oferit de Eva, despre care ii spusese Dumnezeu “Sa nu mancati din el”(Genesa 3: 3, 6) si a mancat. Sa fi fost in locul lui Adam, ai fi facut la fel? Nu e nevoie de un raspuns, luati aceasta intrebare ca fiind una retorica. Cred totusi ca de raspunsul la aceasta intrebare sau de cea legata de Hitler, depinde in mare masura parerea pe care o avem despre noi insine. Conform naturii lui Adam, fiecare descendent al acestuia poarta in firea lui posibilitatea de a pacatui. Faptul ca unii pacatuiesc intr-un fel si altii intr-alt fel, ca unul nu face ce face celalalt, are legatura in mare masura cu imprejurarile care ne-au format. Teoretic insa, suntem in posibilitatea de a face orice firea omeneasca este inclinata sa faca.
“Nimic din ce este omenesc nu-mi este necunoscut” (Seneca) arata ca macar teoretic am fi fost capabili sa facem orice au facut altii inaintea noastra. Dar Seneca a fost un filosof antic, un om care oricare dintre noi. Cat de buna este filosofia lui privind aceasta situatie ne spune chiar Domnul Isus. Intr-unul din momentele in care vorbea cu fariseii si ii mustra, El le zice: “[Voi] Ziceti «Daca am fi trait in zilele parintilor nostri, nu ne-am fi unit cu ei la varsarea sangelui proorocilor». Prin aceasta marturisiti despre voi insiva ca sunteti fiii celor ce i-au omorat pe prooroci. Voi dar umpleti masura parintilor vostri” (Matei 23:30-32). Cu alte cuvinte, a spune ca eu n-as fi facut ce facut Adam ar insemna sa “umplu paharul” acestuia si sa demonstrez si mai bine stricaciunea firii mele pacatoase. Si chiar daca pare extremist ceea ce spun, in cazul lui Hitler e acelasi lucru.
Repet ce am zis mai sus: nu incerc sa scot o noua teologie si nu acuz pe nimeni. Asta si pentru ca n-as putea face acest lucru decat daca intai si intai m-as acuza pe mine insumi. Si nu vorbesc de fapte si atitudini, ci de potential. D.p.d.v. al firii mele pacatoase posibilitatea de a face ce a facut Adam sau ce a facut Hitler este direct proportionala cu incercarea mea de ma dezvinovati. Nu am facut ce a facut Adam la modul concret. Istoric nu este posibil asa ceva, la fel cum istoric nu este posibil sa fiu in locul lui Hitler. Singurul lucru care ne deosebeste unul de celalalt in privinta tendintei firesti de a pacatui este forma pe care o imbraca pacatul la momentul comiterii acestuia. Avem insa in noi aceeasi radacina, dar pentru ca suntem diferiti atat ca personalitate, cat si d.p.d.v. al imprejurarilor in care traim, fructul pacatului se manifesta diferit la fiecare dintre noi. Nu neg faptul ca acelasi pacat se poate intalni la mai multi oameni, desi si in acest caz forma pe care o imbraca acelasi pacat poate fi la randul ei diferita.
In aceasta ordine de idei, compasiunea omeneasca sau, mai mult, crestineasca are in sine doua parghii:
• Pe de o parte conceptia potrivit careia smerenia m-ar determina sa ma identific cu cel gresit, constient fiind ca eu insumi as fi putut face ce a facut el.
• Si, pe de alta parte (dar nu neaparat in aceasta ordine), conceptia potrivit careia Dumnezeu, Isus Hristos, in compasiunea-I nemarginita fata de oameni, s-a facut El Insusi “păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” (2Corinteni 5:21)

Iata un exemplu al unui om care cu siguranta nu isi admitea radacina adamica. Ne spune evenghelistul Luca ca intr-o zi doi oameni s-au suit la templu sa se roage, unul era fariseu si celalalt vames. In timp ce vamesul nu isi ridica nici ochii de jos, batandu-se in piept si cerand mila lui Dumnezeu pentru ca se considera pacatos, celalalt, atentie! ii multumea lui Dumnezeu ca era “diferit” de ceilalti, inclusiv fata de vamesul de langa el. In alte cuvinte, acesta nu era atat de pacatos precum ceilalti. Chiar se putea lauda ca faptele lui sunt ale unuia in total dezacord cu ceea ce s-ar intelege din a fi pacatos. Concluzie: vamesul s-a intors acasa iertat, indreptatit de Dumnezeu, celalalt n-avea nevoie de asa ceva, se indreptatise singur (Luca 18:10-14).
Nu contesta nimeni ca fariseul chiar facuse ce spunea sau ca nu facuse faptele rele de care vorbea. Nu asta a fost problema lui, daca a mintit sau nu in ceaa ce pretinsese. Baza neindreptatirii sale avea aceeasi radacina: “Eu n-as putea sa fac ce fac altii sau ce a facut vamesul acesta.” Gresit! Ai putea sa faci chiar mai rau decat atat. “N-as putea sa fac ce a facut Adam”, “N-as putea sa fac ce a facut Hitler”. Pardon! Ia mai gandeste-te!
De cealalta parte, Dumnezeu a pus in nou, paralel de firea cea veche, o alta fire, de data asta dumnezeiasca, care (trebuie sa) reduce la tacere pe cea dintai, daca si numai daca ne lasam condusi de ea. Doar din prisma acestei stari de har in care ne-a adus Dumnezeu, si fata de care nu avem nici un merit, putem afirma cu tarie, dar si cu o mare smerenie, ca n-am face ce a facut Adam sau Hitler. Altfel spus, Adam din mine moare in relatie cu aceasta fire dumnezeiasca, pentru a iesi la iveala fapte si atitudini contrare celor specifice lui. “Hitler din mine” isi inceteaza influenta nociva, va dormi letargic si in permanenta va trebui sa am grija sa nu il trezesc.

Insa omul indreptatit de Dumnezeu este cel care admite ca din prisma omenescului din el ar fi in stare sa faca toate grosolaniile posibile rasei umane. Dar nu le-a facut si e posibil sa nu le faca doar pemtru ca mila si harul lui Dumnezeu, prin diverse metode si imprejurari, l-a pazit si l-a ferit si il pazeste si il fereste inca de infaptuirea lor. Inseamna aceasta ca e mai bun decat altul? Nicidecum. “Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu”. (Romani 3:9, 10, 23).
.

Imparatul gol ianuarie 13, 2009

Banuiesc ca toti au aproape toti cunoastem povestea cu imparatul care s-a vazut deodata gol, dezbracat. Era un imparat caruia ii placea foarte mult sa arate bine, sa se imbrace cu tot ce era nou la vremea aceea, la moda, sis a cheltuiasca foarte multi bani in aceasta directie. Parerea celor din jur conta foarte mult pentru el, nu avea propriul lui sistem de valori. Asa ca, intr-o zi, macinat de aceasta obsesie, isi angajeaza doi din cei mai buni croitori al vremii, pentru a-i confectiona niste haine “care se făceau nevăzute pentru orice om care nu-şi îndeplinea bine slujba, sau care era mărginit la minte”. Cei doi croitori, care in realitate erau doi pungasi, au gasit usor modalitatea de a-l pacali pe acest imparat ahtiat dupa nou si dupa lux. Ideea croitorilor a placut imparatului, care si-a deschis imediat ochii si inima la “noua provocare”. Dezbracat de tot ce avea, imparatul accepta “imbracarea” noilor haine, care i se potriveau perfect, nu neaparat fizic, cat din punct de vedere al dorintelot sale desarte. Si ca orice om care se faleste cu desertaciunea lucrurilor, iese in fata curtenilor sa isi etaleze noile haine. Unii de voie, de nevoie, au laudat initiativa imparatului si pe maestrul noilor sale haine. Numai ca farsa nu a durat mult; un copil din multime a vazut realitatea ingrozitoare in care se balacea imparatul si sa exprime dezinvolt: :“Nu are haine deloc!”. Putin a lipsit pana ce tot norodul sa exclame acelasi adevar.
Poate nu v-ati gandit pana acum, dar acest imparat este oglinda multora din ziua de azi. Ne place sa ne credem “imparati”, buricul pamantului. Ne place sa aratam bine, sa ne laudam cu noile achizitii, si am fi in stare sa dam si ultimul ban numai sa facem furori in jur. Dar, desi imbracati, un ochi atent ar observa cat de goi suntem, si asta numai pentru faptul ca nu ne imbracam nici macar cum vrem noi insine. Ni se pare ca ne imbracam dupa dorintele noastre, dar in realitate sunt ideile altora pe care le preluam atat de repede si cu o nesabuita sete. Vrem sa fim “la moda”, dar tendinta aceasta ne dezbraca de caracter si de adevaratele valori, pentru a ne expune sufletul gol in fata multimii. Va las pe voi sa va imaginati in viata fiecaruia, daca aveti aceasta tendinta, cam cine ar fi acesti “croitorasi”, care ne imbraca in asa fel incat sa ne lase goi si descoperiti. Povestea e frumoasa dar realitatea care poate fi extrasa din aceasta e ingrozitoare. Iti poti pierde credibilitatea in fata celor care te-a crezut “cineva”. Teoretic vei fi ceea ce pretinzi, dar practic vei fi un nimeni, un orb caruia i s-a pus in palma “in loc de peste, o piatra”. Si flamand dupa “peste” vei inghiti cu nesat substante fara valoare si consistenta.
Pe de alta parte exista un Croitor, care vrea sa ne imbrace cu simplitate, cu bun gust, pentru a iesi in evidenta nu goliciunea, ci adevarata valoare. Vom arata asa cum suntem, nu cum vor altii sa ne vada, numai si numai pentru a se vedea si in aceast mod, plinul dinlauntru, unde Dumnezeu domneste, sau ar trebui sa faca asta, daca ii dam voie. “Haina mantuirii” pe care o da Dumnezeu, nu e un fals si nu ne va lasa niciodata goi in fata lumii, in ciuda hainelor simple pe care le imbracam si care ne acopera “sa nu ni se vada rusinea”.

http://g1b2i3.wordpress.com/2008/01/21/hainele-cele-noi-ale-imparatului-de-hcandersen/

Dumnezeu este partinitor? ianuarie 13, 2009

Suntem obisnuiti sa operam cu concepte-denumiri pe care le aplicam in toate domeniile vietii. Unele din aceste sunt “bun” si “rau”. Doua elemente antinomice care se intretin una pe alta, adica sunt termeni contrarii care au drept nota definitorie absenta celuilalt, si fiecare din ei este negatia celuilalt. Vorbind despre Dumnezeu, caci El este subiectul nostru, cand spui “Dumnezeu nu iubeste pe toata lumea”, la prima vedere pare ca Dumnezeu joaca un rol negativ, iar ceea ce ne induce in eroare este negatia “nu”. Deci in acest caz “bunul Dumnezeu” cum il numesc majoritatea, devine negatia acestuia. Sintagmei “Dumnezeu nu iubeste pe toti” ii corespunde “Dumnezeu iubeste pe unii”, acelasi lucru dar pozitiv, ceea ce inseamna ca, pe de o parte Dumnezeu iubeste, pe de alta parte Dumnezeu nu iubeste, adica iubeste pe unii iar pe altii nu. Aici, insa, se incalca principiul logic al noncontradictiei, care precizeaza ca “o propozitie nu poate fi si adevarata si falsa in acelasi timp” sau “Doua propozitii nu pot fi simultan adevarate”. Dumnezeu, daca l-am lua conform acestei afirmatii, ca nu iubeste pe toata lumea, adica numai pe unii, ar insemna sa fie si rau si bun in acelasi timp, adica bun fata de unii si rau fata de altul, cea ce nu este posibil, conform principiului mai sus mentionat. Despre Dumnezeu, insa, nu se poate nega sau afirma ceva. Nu poti zice: “Dumnezeu e bun” sau “Dumnezeu e rau”. El fiind “cauza necauzata” sau “Primul motor miscator ” – cum il numea Aristotel – daca as spune ca e bun, ar inseamna ca El e cauza a tot ce e bun, si atunci cine ar fi cauza a tot ce e rau devreme ce Dumnezeu e cauza tuturor lucrurilor?(…) Ceea ce nu e posibil.

Conceptul de rau sau bun, de a fi ceva sau nu, in cazul nostru daca Dumnezeu este bun sau rau, nu are de-a face cu Dumnezeu (natura Lui), care ramane intotdeauna transcendent si imuabil, dar care se descopera oamenilor pe limbajul cunoscut de ei. “Bun” si “rau” sunt concepte operationale in relatiile dintre noi. Ca suport in acest sens, aduc in atentie ceea ce a Dumnezeu i-a spus lui Moise cand acesta l-a intrebat care Ii este numele. Dumnezeu i-a raspuns: “Eu sunt cel ce sunt. Du-te si spune poporului ca cel ce isi zice ‘Eu sunt’ m-a trimis la voi”.(Exod 3:14). “Eu sunt cel e sunt” nu zice “Eu sunt cel mare”, “Eu sunt cel tare” sau “Eu sunt cel bun”. Dar Dumnezeu cand a spus acest lucru lui Moise nu a intentionat sa il puna in ceata. Mai pe intelesul nostru “Eu sunt ce ce sunt ” ar insemna mai degraba “Eu sunt dincolo de orice concept, de orice denumire, de orice inchipuire sau imaginatie, de orice reprezentare de oricare natura ar fi”. Deci Dumnezeu nu e nici mare, nu e nici bun, si nimic din tot ce gandim despre El, desi el se manifesta deseori dupa intelesul nostru ca bun, mare s.a.m.d. El este “ceea ce este”. Aceasta conceptie corespunde teologiei apofatice a sfintilor parinti care afirma ca pentru a-l cunoaste pe Dumnezeu trebuie sa inlaturam din mintea noastra orice concept sau reprezentare despre El, tocmai ca, eliberati de ele, sa putem patrunde acolo unde Dumnezeu “este ceea ce este” si nu ceea ce ne inchipuim noi ca ar fi.

Chiar Isus Hristos cand a fost pe pamant a spus despre Dumnezeu Tatal: “El da ploaie si peste cei buni si peste cei rai; si face sa rasara soarele Sau si peste cei bun si peste cei rai”(Matei 5:45). De aici, inca odata, reiese ca Dumnezeu nu e nici bun nici rau, ca daca ar fi bun (in sensul pe care noi il ntelegem) ar fi alaturi numai de ce buni, si inversul, in cazul in care ar fi rau. El nu face diferente intre oameni, iar asta este conforma naturii sale. Dar textul de mai sus nu scoate in evideta in primul rand bunatatea sau rautatea oamenilor, ci dragostea fara frontiere a lui Dumnezeu.

Expresia “Dumnezeu nu iubeste pe toti” careia i-am adaugat “Dumnezeu iubeste pe unii” – caci daca Dumnezeu nu iubeste pe toti, reiese ca iubeste totusi pe unii – scoate in evidenta, insa, ca Dumnezeu ar fi partinitor, adica iubeste pe unii iar pe altii nu, ceea ce nu se poate avand in vedere ca El nu poate fi nici bun, nici rau, ci “ceea ce este” -dupa cum am argumentat mai sus. Ba mai mult, asta ar insemna ca, conform principiului tertului exclus care afirma ca “o propozitie ori este falsa ori este adevarata, a treia posibilitate nu exista”, Dumnezeu ori iubeste pe toata lumea, ori nu iubeste pe nimeni, a treia posibiliatate nu mai este.

Eu, insa, ma consider un om iubit, preaiubit de Dumnezeu, ceea ce duce la concluzia ca Dumnezeu iubeste pe toti, ca daca m-ar iubi numai pe mine ar insemna sa fie partinitor ceea ce am demostrat mai sus ca nu e posibil. Si dragaostea Lui fata de mine nu este datorita faptului ca eu as avea ceva in plus fata de altii, sau ca as fi bun sau rau, caci, conform celor spuse de Cristos “Dumnezeu da ploaie si peste cei buni si peste cei rai”. Si atunci nu ar fi o prostie ca, indiferent cum sunt, bun sau rau, sa nu benefieciez de soarele, implicit dragostea Lui, care oricum e data tuturor in aceeasi masura? A fugi de dragostea lui Dumnezeu e totuna cu a sta pe o plaja in miezul verii si a cauta sa fugi de razele soarelui.

Dar cel mai maret lucru care s-a intamplat vreodata in istoria omenirii, si care a dovedit din plin dragostea lui Dummnezeu, a fost moartea pe cruce a Fiului Sau, Isus Hristos pentru pacatele omenirii. Ce dragoste o intrece pe acesta? Caci sfantul apostol Ioan ne spune: “Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea ca a dat pe singurul sau Fiu ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3:16). Atentie la cuvintele subliniate: lumea, care desemneaza toata fiintele omenesti, lumea intreaga, si oricine, un pronume relativ care desemneaza pe fiecare in parte, singura deosebire fiind credinta/necredinta care difera de la unul la altul.
In concluzie, Dumnezeu iubeste pe toti deopotriva, iar moartea lui Hristos este dovada de netagaduit a dragostei Lui nepartinitoare. Dumnezeu nu se uita la fata omului, la ceea ce a facut sau ceea ce este el…nu ca nu l-ar interesa, dar criteriile in baza carora ne primeste la Sine cu bratele deschise nu au nimic a face cu ceea ce suntem sau ceea ce putem oferi noi, ci doar cu ceea ce poate si vrea el sa ne ofere. In alte cuvinte, e iubit de Dumnezeu cel care se lasa iubit de El, nu cel care merita dragostea Lui, caci nimeni nu merita. Dumnezeu ne iubeste in ciuda acestui lucru.

Cunoaste-te pe tine insuti ianuarie 13, 2009

Aceasta zicala cu care fiecare filosof sau ganditor este de acord, are in sine o promisiune indrazneata. Zic “indrazneata” pentru ca in realitate a te cunoaste pe tine insuti implica ceva mai mult decat ceea ce in general se crede ca e nevoie. Unii pot spune ca pentru a te cunoaste pe tine insuti iti trebuie o agerime de mine deosebita, altii poate vor adauga o vointa puternica, o mostenite spirituala buna, o educatie corespunzatoare etc. Sunt insa cateva elemente de care trebuie tinut cont atunci cand vrem sa avem o cunoastere despre noi insine, si nu una oricare, ci obiectiva. Pentru ca doar cunoasterea obiectiva poate da obiectului pus in discutie o imagine clara. Problema la om, dar si frumusetea lui, o constituie faptul ca el poate fi si subiect si obiect in acelasi timp, adica poate sa studieze si sa fie studiat la randu-i. De obicei se intelege prin cunoastere obiectiva acea capacitate de a trata problema din afara ei, fara ca punctul de vedere sa fie afectat de problema insasi sau de cel ce are in vedere studierea ei. Asa ca in cazul omului, desi are capacitatea de a se autostudia, posibilitatea ca studiul sau sa fie afectat de propria-i persoana, ea la randul ei supusa subiectivismului, e foarte mare. In cazul acesta e nevoie de un punct de vedera din afara sa, cu adevarat obiectiv, care sa il sprijine in efectuarea autoanalizei. E ca in cazul in care cineva vrea sa cunoasca o anumita zona geografica si merge pe jos studiind cele din jurul lui, dar are si pe cineva intr-un elicopter deasupra lui care il avertizeaza si ii arata lucruri care de la nivelul lui nu se vad. In plus, asta aduce o perspectiva supra cunoasterii atat de detaliu cat si de fond.
Un alt element vital in cunoastere o reprezinta calitatea punctului de vedere din afara omului ( in cazul nostru elicopterul), care, pentru a-mi oferi o imagine obiectiva, el insusi tre sa fie nesuspus subiectivismului. Adica tre sa fie cineva nesupus lumii obiectivate si care are in sine putinta de a cunoaste fara a avea nevoie sa se identifice cu obiectul cunasterii, cum suntem noi, ca oameni, care invatam din experienta, adica vedem bine pragul de sus numai daca dam cu capul. Si acesta de care vorbesc este Dumnezeu, care, desi a creeat toate lucrurile, nu se confunda cu ele si nici nu poate fi influentat de acestea. Doar Dumnezeu poate oferi acea calitate a cunoasterii la care poti spune “cunosc” cu adevarat. In relatie cu El omul poate sa se cunoasca pe sine, sa aiba o imagine de calitate a propriei persoane, o cunoastere “din afara”. Si asta din motiv ca Dumnezeu este absolut in cunoastere, in dragoste, in putere. Cunoaste toate lucrurile si stie ce e e mai bine pentru mine, ma iubeste atat de mult incat imi ofera tot ce e mai bun pentru mine si are si puterea necesara sa implineasca toate astea.